Deci da
Băi, deci nu ştiu cum să-ţi spun, da din când în când îmi mai vin idei. Ştiu ce-o să zici, „ei, pe dracu!”, da îţi jur că aşa e.
Deci fii atent! Zilele astea care au trecut, am plect din oraş şi am avut o grămadă de peripeţii, din care am tras neşte concluzii. Care este următoarele:
Concluzia 1. Ţara noastră-i o comoară. Da pt că io sunt altruist, o las altora. Cu tot cu cocalarii, ţăranii, maneliştii, aşa-zişii “antreprenori” care nu ştiu cum să facă să te ţepuiască, prostia care caracterizează poporul român din cele mai vechi timpuri, lipsa de educaţie, lipsa de implicare, jmekeria etc.
Apropo, ştiai că-n ţara asta toţi sunt jmekeri? Să mor io, de la mic la mare, toţi au jmekeria în sânge, parcă-s fraţi cu Mărgelatu! Nu mai ai loc de jmekeri. Dacă mergi pe stradă, îi vezi în loganurile lor tunate, cu emblemă de merţan, cu copiii minunaţi confecţionaţi din metale mai mult sau mai puţin preţioase urlând şi scâncind în boxele care fac tabla să tremure pe bolid, cu piţipoancele ieftine made in Cocârlaţi care arată ca nişte blugi turceşti uzaţi spălaţi cu săpun de casă şi daţi cu cărămida, cu plozi retarzi care salivează lobotomizaţi pe propriile tricouri.
Ăştia sunt jmekerii români.
Decât să-i văd, mai bine mă uit pe animal planet. Animalele sunt mai oameni, vorba lu Psihoea.
Ah, da! Era să uit: nu mai plec în viaţa mea în vacanţă pe litoralu românex.
Concluzia 2. Nu mai am prieteni. Am mulţi cunoscuţi, foarte mulţi chiar, da niciun prieten. Pentru mine, un prieten este o persoană care te apreciază, ţine la tine, te ajută, te susţine, este responsabilă, se ţine de promisiuni, pe scurt, îţi vrea binele. N-am aşa ceva. Sau dacă am, nu-i ştiu eu.
Ultima peripeţie de acest gen a fost cu un „prieten” pentru care a contat atât de mult că eu i-am încredinţat nişte lucruri pe care urma să mi le aducă în bucureşti (lucruri foarte importante, nu atât pt mine, ci pentru Psihoea, pe care amicu a promis că le aduce), încât a considerat de cuviinţă să nu mai vină în bucureşti cu ele, preferând să mai rămână la mare. Când mi-au picat piticii şi am izbucnit, îmi spunea că el mă înţelege, da n-are ce face, că el nu vine cu ele la bucureşti decât când i se pare lui ok. M-am lămurit. Omul are o problemă mare.
Însă problema lui îi afectează pe cei din jur. Dacă m-ar afecta numai pe mine, m-ar durea undeva, pentru că eu nu sunt cine ştie ce sensibil. Dar o afectează pe singura persoană din lumea asta pentru care aş muri şi aş învia. Iar când cineva o supără pe ea, acel cineva dispare din vieţile noastre.
Şi astfel ajungem la…
Concluzia 3. Persoana de lângă tine contează mai mult decât orice. Zilele astea am renunţat la un vis al adolescenţei, pentru a fi alături de iubita mea. Nu am regretat nicio clipă. La un moment dat, îţi dai seama care sunt lucurile importante şi care este lucrul cel mai important.
Bă, da ce m-am luat cu vorba, parcă n-aş fi io. Hai că te-am plictisit destul, mai vorbim. Hai pa!
P.S. Un singur lucru a reuşit să mă facă să râd azi: engleza colegului meu cu care împart sarcinile la serviciu. A vrut să-i spună cuiva în engleză, în scris, că nu poate să îi trimită ceva. A ieşit următoarea expresie, care va deveni în scurt timp powerplay: „i dont kant”. Iliescu, eat your heart out! 
